28 noiembrie

când  vei pleca nu te voi întreba unde te duci ci unde-ai fost atunci când nu ai fost cu mine ...

tu nu ai avut niciodată sufletul meu, mi-ai avut doar trupul cel deopotrivă puternic și fragil, cu paloare de moarte și sânge diluat ...

inima-mi cea frumoasă nu ai ținut-o niciodată în palme, nu ai pipăit-o să simți viața și moartea ce pulsează deopotrivă în noi ...

nu ai vrut, nu ai știut sau, mai degrabă, ți-a fost teamă ...

de imensul ei, de foamea de tot, de hăurile deschise

din loc în loc ...

de labirinturile de artere

de neuronii mei încâlciți...

și-atunci te întreb :

M-ai avut ?

eul tău e mereu întors

înspre tine

numai așa ști să exiști

Eu am o inimă frumoasă

v-o spun pentru că știu.

tatuaj

... între mine si tine, mă voi alege pe mine  și nu voi pierde ... doar mă voi regasi ... eu nu vreau să fiu altceva decât ceea ce sunt, însa nu sunt in stare să fiu ceea ce sunt ... și-atunci, o să mă scriu, cu mine însămi ... o sa îmi tatuez sufletul pe piele ca să nu mai uit niciodata cine sunt... să nu mă mai pierd niciodată in tine  ... o să îmi întind pielea, ca un pergament și o să scriu cu sângele meu cel diluat și cu timp mare de coagulare, cuvinte rotunde, ascuțite și alambicate, ce se vor așterne suprarealist,      ca-ntr-un Dali, ochii mei descriindu-i, cu globii oculari culcați în cele două ventricule și gura ghemuită în atriul stâng, într-o mișcare zvâcnită de pulsul arterial ... iar când voi ajunge la Picasso, ascuțit și cubist, frânt în colțuri însângerate, cu irisul explodat în mii de imagini și pupilele dilatate     de-un gând ... o să îmi amintesc cine sunt și o să mă cufund într-un  Klimt, ca-ntr-un vis auriu, sărut cu gust de opium, prelins pe pielea-mi albă între buzele sângerii ...                            

stiati ca numerele sunt magice?

Unu e sufletul meu

atarnat intre coaste

stingher in ploaia de litere

ce se asterne

cazand zgomotos in bazin.

Doi

sunt ochii mei

ce se innoada disperati

in circumvolutiunile incurcate

ale propozitiilor,

agatandu-se ametiti

de crestele cutiei craniene.

Trei

spectral

magic

ma aduce acasa

in cele Sapte zile ale saptamanilor

ce curg intre Patru si Cinci

degete rasfirate

ca nisipul adunandu-se

intr-un Opt culcat pe-o ureche...

Noua,

ma leagana,

culcandu-ma dulce in hamacul sau

ce curge spre Sase ...

despre suflet si my personal jesus

Ce îi vei spune sufletului tău

atunci când te va intreba

unde ai fost...

unde ai fost atunci când se zvârcolea

înjunghiat

de mii de cuvinte tăioase

ghilotine infame,

retezând unul după altul

vise

și povești adumbrite

sub ceruri înstelate

și trandafiri grei

de ploaia de vară

sălbatică și parfumată?

Ce îi vei spune sufletului tău

atunci când te va întreba

de ce ai urechi de piatră

și ai zdrobit

strigătul

cu sunet scrâșnit și laș

de cianură spartă între dinți...

Ce ai putea să-i spui­­­­ ...

că n-ai fost

că nu esti

că nu poti sa fii

că te-au ucis alții

că nu ești in stare sa sfarami

învelișul efemer

de carne si preconcepte...

și toate ar fi minciuni,

justificări convenabile

asternând perne imaginare

dedesubtul liberului arbitru-

dumnezeul meu spre care tind...

oscilație ucigătoare

nevoia acută de libertate

mă sfâșie

în fiece secundă ce se scurge

afumată în umbra ta...

o simt cum mă bântuie

ca o fiară înfometată,

izbindu-se de oase,

întinzându-mi pielea

spre limitele imposibilului,

ca o făptură fantastică,

zbătându-se să străpungă

învelișul efemer

al ființei de lut...

gândul meu

pendulează sinucigaș

între mine și celălalt eu,

urând să-mi rămână credincios

și

neîndrăznind să-mi sărute celălalt eu...

in vreme ce tu respiri

eu mor

cu fiecare molecula de oxigen

ce se absoarbe in pieptul tau flămând...

despre ceruri și gene

cerurile mele

nu pot fi mai înalte

decât lungimea genelor...

nu demult îmi închipuiam

că genele mele se înalță până la soare

arcuite, ca un sân tânăr

și semețe

ca munții...

asta era pe vremea

când păru-mi

unduia în vânt poezii

și eu puteam dansa oriunde

în ritmul nebun

al libertății ce zguduia

ziduri mucegăite...

dualitate/uroborus

eu ziua

mănânc suflete               

si noaptea

mă-nfășor intr-al meu

suflet

necuprins

ca marea

și amar ca veninul

ce mi-l strecori printre dinți...

eu ziua

mă închipui înșelătoare

ca un șarpe,

lepădându-mi pielea

devreme,

înainte să apară

prima geană de lumină

și...

noaptea,

îmi croșetez pielea trădată,

mutilată de degetele haine,

sărman veșmânt

veșnic credincios...

veșnic ucis...

iar în crepuscul

sunt o hidră măcinată de lacrimi –

creatură hibridă,

violent sfârtecată între noapte de zi...

real life cinema

Atunci cand viața ma dezvață de mine

și ochii nu mă mai ascultă,

zbătându-se inutil

între secundele ce mor

strivite

sub pleopele reci de metal...

atunci când limba

se izbește implacabil

de aceeași dinți ascuțiți

și cuvintele mă dor

prin porii pielii

răzbătând,

sfâșiat și amar...

atunci când nu mai sunt eu,

tu nu mai ești tu

și cel mai dureros

noi nu mai suntem noi...

atunci mă întorc înlăuntru

și mă intind în cutia toracică,

ca întru-un mormânt

țesut din artere și vene

și privesc proiecțiile fulgurante,

din ce în ce mai palide,

ce se aștern în cutia craniană

ca pe o boltă înstelată

într-o noapte toropită

de mirosul ucigător

al florilor de crin –

real life cinema ...

sindromul alzheimer sau despre relativitatea timpului

Inima mea e departe de a ta -
a căzut de pe o planetă stranie,
pe o margine a
secundei
ce se întinde între noi doi...
inima ta...
a rămas agățată
de cealaltă margine și...
nici nu ști
ce imensă poate fi o secundă
atunci când se așează
între noi doi...
Uneori
îmi amintesc
că o treime din viață
mi-am petrecut-o -
căutând marginea aceea...
a secundei,
de care ai rămas tu agățat...
alteori, însă ...
nu îmi mai amintesc
cum am ajuns aici
și de ce mai caut...
să ajung...
pesemne...
că timpul e într-adevăr relativ,
atunci când o secundă
e mai lungă
decât o treime din viață...

freedom's just another word for nothing left to lose

cand sufletul ti-e mort
se cheama ca esti liber?
te intreb
cat de liber esti
cand ai ceva de pierdut....
eu ma scriu cu mine
aici si aiurea,
fara sa ma intreb unde duc
diagonalele ce se inalta din ochii mei scrum...
cand ochii ti-au orbit
se cheama ca vezi limpede
viata ce se asterne sub picioarele tale
ca nisipul spalat de mari?
te intreb
unde ti-e sufletul, calator pierdut
printre sinapsele
creierului meu,
oaspete orb,
unde ti-ai ucis privirea
si mainile tale
ce lut framanta
atunci cand degetele nu se mai simt?
cand simturile ti-au paralizat
se cheama ca nu mai ai nimic de pierdut?
libertate...
ma infasori cu durere
si-n sange ma legeni,
ca o nastere prematura...

you are a night flower, you bloom as I fade

Sufletul meu
nu mai oscilează
între mine și noi...
a rămas agățat
de o coastă moartă,
pendulând morbid
în cutia toracică
între cele două șiruri de coaste,
ca un spânzurat-
întrebare nerostită
agățată de un dinte...
Mișcarea lui sinucigașă
se înscrie
în fiecare celulă,
alcătuind mozaicuri curbate
peste oasele strâmbe...
Îmi înfig unghiile în suflet,
se afundă mâlos
ca-ntr-un cadavru în putrefacție
și se risipesc ca nisipul-
se spulberă întreaga ființă,
granule sticloase
explodează prin pori -
sufletul meu vrea să renască...

te urăsc /sora mea mi-a spus cândva că dumnezeu numără lacrimile femeilor

Te urăsc,

pentru tot ce nu ma lasi sa fiu,

pentru ca esti dovada vie

ca nu pot sa FIU,

pentru ca mi-ai ucis libertatea

si ochii cei vii...

te urăsc,

pentru că nu ești ceea ce poți să fii,

pentru că îmi amintești mereu

că sunt lașă,

pentru că te-am întâlnit,

pentru că am regrete...

te urăsc,

pentru că îmi respiri timpul,

pentru că te hrănești cu mine,

pentru că mi-ai ucis cuvântul,

pentru că nu ești ca vântul,

pentru că mi-ai furat nebunia...

te urăsc,

pentru că m-ai făcut să nu mă iubesc,

pentru că ești orb

pentru că ai urechi surde,

pentru că pielea ți-e piatră

și n-ai inima-n palmă...

te urăsc

pentru lacrimile ce nu le culegi,

pentru că nu uiți

pentru că nu mă lași să uit,

pentru ca sunt un detinut...

te urăsc,

pentru că pot

și m-ai învățat,

pentru că ești mort,

îngropat ...

însă, cel mai tare te urăsc,

pentru că singurul meu vis împlinit

e și al tău...

lecția despre anatomie și animale de pradă

te invit la festin

infruptă-te din inima mea,

bea-mi sângele,

scobește-ți dinții cu oasele mele,

fă-ți pat din pielea mea,

așază-ti păru-mi la tâmplă

primește-mi urechea stângă,

cea întoarsă spre lume

și îngroap-o pe cea dreaptă,

cea infiptă în mine...

coboară pe aortă

și urcă pe vena cavă,

înșurubează-te în cutia craniană,

aruncă-mi neuronii

prin globii oculari,

cei goi ca două cochilii sorbite de mare...

așază-te confortabil în bazinul meu

amestecând cu femurul

cafeaua cu sânge

si pescuind cu o coastă

ochii

ce demult mi-au cazut în călcâie...

joacă șah

cu carpienele, tarsienele și metatarsienele,

înfulecând lacom,

celulele albe,

roșii,

de-a valma,

până ce vor mai rămâne doar dinții-

și hienele îi scuipă...

born to be wild

Sufletul meu,

isi aminteste mereu

carnea frageda si libera,

cea de inceput

dinainte de mine,

de noi,

dinainte de lume

si,

in genere,

dinainte de voi toti,

ceilalti la un loc...

Sufletul meu,

tanjeste mereu,

invocand zborul pur,

gura nesatioasa

si ochii cei dintai,

imaginea bruta

a inceputului,

perfectiunea primului cuvant,

alb,

rotund,

intreg...

Sufletul meu,

mereu va fi liber,

salbatic zburand

printre privirile voastre mute,

trasand dare de foc,

traiectorii abrupte,

indiferent ca trupul mi-e scrum...

sărutul lui Iuda

Tu mă săruți,
cu buze amare -
fierbinți de vină
și uciderea
ce mi-o așterni -
ca un pat de maci,
roșii,
vinovați.
însângerați,
de gestul tău frânt...
Tu mă săruți,
ca un ucigaș,
cu buze sărate
și gură flămândă,
taioasă
ca lama pumnalului
însângerat...
Tu mă săruți
ca un tâlhar,
furându-mi libertatea,
fărâmă cu fărâmă,
din ea  îți faci haină
și o îmbraci, zi de zi,
pe mine lăsându-mă
goală,
ca un manechin
într-o vitrină dezafectată...
Tu mă săruți 
ca Iuda,
sinucigaș -
cu buzele pecetluindu-ți
ștreangul...

tentație interzisă

M,
ascuțit ca dinții unui fierăstrău,
se înalță acuzator
în fața ochilor mei obosiți.
O,
rotund,
implacabil,
insinuat pe sub piele,
nu permite nicio pătrundere.
A,
ca un triunghi
zgâlțâit de cutremur,
spintecat pe la mijloc
de o sabie otrăvită.
R,
unduit,
lustruit,
șerpuit,
o diagonală
ce se așează încăpățânată
pe tâmplă,
spulberând orice certitudine.
T,
o cumpănă perfidă,
mă amăgește,
culcându-mă tandru și amar,
pe pământ.
E,
final și sonor,
ca un clopot mortuar,
mă țintuiește,
mă paralizează,
pătrunzându-mă,
mințindu-mă,
în patul lui halucinant.
MOARTE-
somnul cel dintâi
și cel de pe urmă,
amantă perfectă,
decadentă,
mă pătrunzi dureros
și sublim,
înfiorându-mă,
într-un ultim festin senzual.

feels like I'm knockin' on heaven's door

Intre noi se astern
mii de cuvinte scuipate,
mii de dinti otraviti-
sageti razboinice
nascute intr-o lupta nefireasca ...
Noi suntem doua fiinte bolnave,
doua mecanisme defecte,
ce n-ar fi trebuit
sa ne intalnim ...
niciodata.
Purtam in noi
rani identice,
de aceea,
puzzle-ul sufletelor noastre
va ramane vesnic ...
incomplet -
lipsesc piesele-pansament,
piesele-rani fiind duble...
si-atunci
ne afundam in patul efemer,
pansamente lungi,
desirate,
se inalta
din ranile sangerande -
manuite de fantomele mainilor
ce n-au stiut sa ne vindece.
Nu le mai port pica,
ce rost ar avea,
omorul a fost deja savarsit...
cadavrele identificate...

senzație narcotică

Uneori îmi închipui

că am două inimi :

una roșie și caldă,

ce îmbrățișează pământul și cerul

și îmi pompează sângele cald,

legănându-l blând

spre artere și vene ...

una neagră și rece,

ce-mi zgâlțâie somnul,

putrezindu-mi visul ...

Din inima mea cea neagră

cresc plante carnivore

și flori cu iz de opium,

nisipuri mișcătoare

și mlaștini fără sfârșit.

Inima mea cea roșie,

subtilă și suavă,

respiră ziua,

în timp ce noaptea,

se înalță amară și grea,

învăluită în miresme de crin –

regină intunecată,

inima mea cea neagră ...

seducătoare și desfrânată,

decadentă ca o zeiță păgână,

mă inundă ca un drog

seducându-mă,

ucigându-mă,

răstignindu-mă

în noaptea narcotică...

urletul

M-am nascut in plina isterie ...
- tocmai de aceea,
urletul
m-a urmarit furibund,
infigandu-se adanc in fiinta
si in memoria
urechii mele interne...
- tocmai de aceea,
mereu ma strabat urlete,
alergand haotic
inlauntrul ventriculului drept,
apoi in cel stang,
pentru a se izbi violent
de peretii aortei ...
Uneori ...
ma trezeste noaptea-
un urlet sfasietor
de fiinta
spanzurata
ce se cuibareste in creier
si nu mai vrea sa plece....
Uneori,
mi se pare
ca urletul ma urmareste,
haituindu-ma
cu sunet greu
de vampir infometat ...
îi simt respiratia fetida,
imbibata de sange
si mi-e teama
sa nu ma prabusesc in haul ascutit ...
Urletul este gol
si taios
ca un univers mort,
 ma pandeste la coltul fiintei
undeva, intre gura si gat,
asteptand sa ma stranguleze
cu cuvinte scuipate
si dinti nelumesti...

căutare absurdă

Când caut

intotdeauna găsesc furtună.

Când pândesc soarele

mă găsește ploaie.

Când te aștept

îmi vii amar,

ca o lingură de sirop

de tuse ...

înghit,

tușesc,

mă innec

și iar aștept

să mă salvez ...

tu ai plecat deja

cu urechi surde

și gură însângerată ...

furtuna rămâne,

încăpățânată și rece

să mă pătrundă

până la oase -

fragilele oase fosilizate,

adormite,

curbate ca un arc fără săgeată ...

Când caut

pe mine nu mă găsesc -

se prea poate să fi plecat

într-o altă viață.

suflet reciclat

În căutarea verbului pierdut,

mă afund printre artere

și terminații nervoase.

Scormonesc aglomerația de materie vie

și arunc surplusul,

ce se așterne învolburat

pe hârtia reciclată -

a sufletului meu ...

Respirație cu respirație

se recuperează

bucăți mici de suflet,

ce se așează

unele peste altele,

amestecându-se cu cuvinte,

formând propoziții

și fraze,

cu o topică inversată

și un accent stingher,

atârnând ciudat,

asumat,

agramat pe alocuri ...

ciudată alăturare,

anostă adunare,

mi-e sălciu

și amar

și verde

de atâta privire întoarsă în mine ...

re/negarea propriei ființe

Uneori,

din ce in ce mai des,

ies din mine

și mă privesc ...

mi se pare că viața

mi-a fost furată

de o altă ființă

aproape identică

dar cu  alți ochi ...

Uneori,

înțeleg că pământul se rotește

în sensul știut de toți ceilalți -

fără să tresară

atunci când inima mea stă în loc ...

Uneori,

cred că simt,

cum încolțesc semințele în pământ

și străpung solul -

independent de faptul

că pielea mea

e ninsoare de praf ...

Uneori,

aud cum ai mei cresc în mine

îmi străpung  pielea

și se înalță spre cer,

indiferent de faptul

că eu îi re/neg ...

Uneori,

din ce în ce mai des

înțeleg

că eu nu pot să fiu

decât ceea ce sunt ...

sărutul secundei ce-a murit

Secunda ce-a murit

m-a sărutat pe gură

și mi-a zis

că sunt o târâtură ...

că n-am știut să o iubesc

intens și decadent,

așa cum numai zânele iubesc,

cu gură lacomă

și ochi deschiși,

cu brațe laț

și degete înfipte-n  trup ...

și-acum s-a scurs

și n-a rămas -

măcar arsura buzelor în timp ...

s-a irosit secunda mea

și ...

drept pedeapsă,

atunci m-a blestemat

să stau închisă un veac

și încă un pic

într-o secundă ce-a murit ...

un timp suspendat ...

Cateodata mi se pare ca te iubesc,

din nou,

ca si cand ...

dragostea ar putea -

sa nu mai fie ...

un timp ...

suspendat intre gene

și gură ...

Câteodata mi se pare ca îmi amintesc

cum mușcam din stele,

cu gură infometată

de lup,

cu dinți ascuțiți

de prunc,

cu limbă strălucitoare

de cometă.

Câteodată mi se pare că mă iubesc,

timid și subțire,

ca o picătură de lacrimă

ce se prelinge pe retină,

înainte să se piardă în gura ta

ca un ocean înghețat.

ochi spintecat

Am deschis într-o zi ochii
și am zărit orizontul -
piatră de hotar,
spintecând imaginea.
Între cer și pământ
mi-a rămas privirea ...
de atunci ...
frântă :
jumătate albastră,
jumătate neagră -
ochi spintecat
de un fierăstrău - linie.

groapa

Mă privesc în mine -
imaginea răsturnată
se răsfrânge
în privirea verde ...
se cufundă punctele,
în apa rece 
a privirii,
se recompun ....
imagine cârpită
cu cleștele
smulgător de limbi.
Construiesc tabloul -
alăturare grotescă
de puncte și picături roșii,
ce se scurg din ramă,
îmi ating mâinile,
se așează sub tălpile arse
și mă cufund
tot mai greu,
în patul de metal
al unei gropi
săpate în creier.

răstignire

Urlând
venea vântul,
pătrundea
prin orbitele sfârtecate ....
De ce,
te întreb,
mereu mai negru
îmi vii,
vânt de toamnă ucisă ...
În palma mea aș vrea
să te prind,
pentru totdeauna,
fără scăpare,
să-ți fie destinul
cuiul meu
însângerat.

fiară cuvânt

Cuvântul se zbătea
între buze și dinți ...
se spărgea
în picături fierbinți...
Mi-am ars gura și gâtul
încercând să scuip ...
cuvântul.
Se înțepenise ,
agățat de un dinte ascuțit -
dinte de fiară,
de fiară plăsmuită
în nopți de întuneric și frig .
Gândul
aluneca rece,
pe pielea mea fierbinte.
Fiorii întunericului
îmi bântuiau auzul.
Urlet ascuțit
se născu atunci
din gură însângerată
de fiară din creier.

Cezara s-a născut prin cezariană

Cezara s-a născut prin cezariană,
operație complicată și sângerândă,
de aducere pe lume,
de naștere,
de început.
Întâiul contact
cu ”înafara”
s-a produs
roșu și violent,
prin spintecătura
amară
a burții mamei.
”Înlăuntrul” său
cald și umbros,
protejat de ”înafara”-
tărâm al prințesei,
al magiei,
al voinței ei, singura stăpână
a ovalului protector -
s-a spintecat
și a expulzat-o afară,
ca pe o regină
izgonită
din propriu și iubitul său regat.
Cezara s-a născut prin cezariană
devenind copilul mamei ei
și ... al lumii ...

asfaltam noaptea

Asfaltam noaptea
cu frânturi de vise.
Adunam totul
într-o imagine
caldă.
Construiam cu gândul
cuiburi de lumină,
în care să doarmă
puii păsărilor ce cântă.
Simțeam în mine
crescând bătaia
acelor, acelora ascuțite -
tremura toată noaptea
de sunetul greu
ce tropăia pe șosea.
M-am trezit -
murise încă o bucată
de vreme.

pânză de păianjen

Universuri paralele
alunecând,
unele pe lângă altele
niciodată intersectându-se ...
glisare perpetuă
monotonă și crudă
visând întrepătrunderea...
priviri furișe,
picături de ploaie
cu traiectorii ce nu sunt
aievea ...
fire subțiri și fragile,
țesute de păianjeni
 mirifici,
de rouă,
se întind
ireal
printre planuri...
iluzia liberului arbitru
se sparge încet
printre firele lungi
de mătase
de gând ...

ca un lampion chinezesc

Ca un lampion chinezesc

Dacă spațiul se unduiește ...
aș putea fi...
oriunde...
Dacă timpul vibrează
aș putea mușca din stele ...
le-aș prinde
cu un dinte
și aș înghiți încet ...
picătură cu picătură -
nectarul ...
m-aș lumina -
pe dinăuntru
și aș pluti alene
pe cerul gurii,
ca un lampion chinezesc -
comemorând ... cuvântul.

împietrire

Îngeri de piatră
mă priveau
cu priviri reci,
mate,
tăcute în încremenirea de piatră.
Alunecam
printre gânduri,
retezate de o slăbiciune mâloasă.
Miros de mlaștină,
de baltă dospită în întuneric,
întuneric crescut
din nepăsarea ta mută.
Mă zdrobeam de pereți imaginari -
pereții gândului împietrit.
Îngeri de piatră
îmi vegheau somnul, zgâlțâit și aproape ...
de piatră.

cubism-colțuri

Cubism-colțuri

Copilul plânge ...
lacrimi aburite -
condensul sufletului clocotit.
Un înger -
zbor ușor în zi de mai -
se așează pe umărul copilului amar.
O mână caldă
ce îngheață -
obrazul tău e mult prea rece
copil flămând
și ... totodată prea sătul.
Nici nu ai apucat să guști,
și totuși ...
ce e de gustat,
din felia galbenă de tort,
ce mulți prea mulți
o cred albastră.
O picătură rece,
înghețată,
cazu în ochiul prea deschis
și irisul, fragil, se frânse -
ca într-un tablou de Picasso.

bucătărie internă

Bucătărie internă

Pentru tine sunt departe ...
cred că m-ai pierdut
în timp ce găteam cina.
M-am prăbușit
sub grămezi de oase
și resturi de carne.
Cu cuțitul pregătit
să cojesc mărul,
am împietrit
îmbâcsită
de mirosul fetid
al putreziciunii
din frigider.
Am răsucit butonul,
s-a oprit gazul,
însă e prea târziu ...
carnea ...
e scrum.

mă întorc .... nu ești

Mă întorc  .... nu ești

Mă întorc înspre mine
fulgerător și brusc,
ca o cometă ce se grăbește
spre moarte.
Văd munții cei negri,
colina amară
și râurile calde și roșii.
Închin paharul
cel greu -
de piatră.
Ușor se prelinge
veninul,
curgându-mi prin vene -
ca sarea lichidă.
Mă întorc către tine ...
nu ești,
plecat frânt în tine
veșnic fără întoarcere.

ceasul cel dintâi al cunoașterii

Ceasul cel dintâi al cunoașterii

Îmi place liniștea asta ca de mormânt, ce se așterne câteodată în casă,
îmi place sentimentul de ruptură,
de separare
de lumea exterioară.
Se simte ca și când timpul
s-ar fi oprit...
undeva...
între tâmplă și urechea imaginară,
fragilă și translucidă,
ca o scoică spălată de mare.
Îmi place liniștea asta -
ca de ocean înghețat,
ca de stepă uscată,
ca de lună înnourată.
Ascult secunda
ce se prelinge,
cu sunet de cer plumburiu
și îmi închipui -
că m-am întors
în ceasul cel dintâi al cunoașterii ...

recăpătarea memoriei după moarte clinică

Recăpătarea memoriei după moarte clinică

Încerc să regăsesc
înlăuntrul ființei mele -
cele mai adânci straturi de carne
și ochii cei dintâi.
Descopăr împietrită
arsura adâncă a oaselor fragile
de la începutul ființei.
Arunc cu tristețe
dantela sidefie
ce o așezasem cuminte
peste umerii zdreliți.
Cade grea,
ca o lespede amară,
zdrobind carapacea de sticlă
a sufletului strâmb.
Încerc să ung
cu praf de stele
rănile zdrențuite -
le privesc paralizată
și mă descopăr
mai neagră ca oricând,
mai colțuroasă și
sfâșiată
decât uitasem chiar că am fost ...
vreodată.