my cemetery dream

Eu vreau să îmi fii sicriu

să-mi porți fericirea și nefericirea

pe umeri,

să o târșîi alene pe străzile știute

pietruite cu bucăți de suflet,

să o simți îndelung și apăsat

ca un sărut muribund

ce-ți rămâne imprimat

pe buze

și în papilele gustative

cu gust de ambră și mosc.

Eu vreau să îmi fii cimitir

să îmi porți moartea

ca pe-o haină învechită

de drag,

să mă mistui în pielea-ți

și-n oase,

până ce n-o să mai simți

unde ești

și unde sunt

între cele două cuvinte

pierdute în dosul limbii,

până ce ochii-ți

vor fi chiacâri,

unul verde și altul căprui.

Relativitatea timpului

Ochii tăi stacojii
mă cojesc
ca vopseaua de pe un zid
prea vechi...
cad ușor
bucăți, bucăți
cu sunet uscat
de piele cazută...
dedesupt
rămâne carnea
roșiatică,
bolnavă
și venele la vedere,
expuse în soarele arzător
al unei veri uscate...
sângele se coagulează
cristale tăioase
îmi răsar,
străpungând rămășițele de piele
și timpul,
până dincolo de mormânt,
născându-mă din nou
într-o lume imaginară
în care timpul se dilată
până la limita posibilului.

Tristețea asta a venit să stea sau amanta perfectă

O tristețe tăcută
mi se așterne în creștet,
ca o haină veche
atârnată într-un cui ruginit.
Zăbovește puțin în gât,
senzație uscată
de praf înecăcios,
alunecând apoi încet printre sâni
și picioare,
obscen de încet
stăruind în locurile ascunse vederii,
ca un hoț ... căutând...
E o tristețe matură,
are anii mei,
știe unde-mi dosesc sufletul,
știe să-l ademenească,
știe să-l pătrundă.
E tăcută și liniștită,
a venit să stea,
nu e zgomotoasă
ca tristețile trecătoare,
nu mă bulversează
în lacrimi și urlete...
Tristețea asta a venit să stea
nu o să mă părăsească,
e credincioasă ca un câine bătrân ...
suntem împreună de o vreme.