psihanaliză sinucigaşă/despre mine şi ei

Himerele mă înlănţuie
infigându-şi colţii în realitate.
Piciorele
mi se alungesc
spre marginile infinitului,
străpungând pământul
şi înfigându-se  adânc
în ţărâna străbunilor -
pe care-i hulesc
pe care-i urăsc
pe care-i reneg
şi
uneori
îi plâng -
din ce în ce mai rar...
Eu nu mă urăsc,
doar că nu încetez
să lupt cu mine însămi ...
şi cu generaţiile ce cresc în mine...
şi când mă opresc
şi mă întreb
unde sunt,
mă regăsesc în mine
şi în ei,
niciodată împreună...
niciodată împăcaţi...
şi oricât aş vrea
uneori
să-i alung
să-i ucid
să îi uit,
sunt acolo,
încrustaţi în sânge
ca nişte icoane păgâne
urlându-şi doliul...

fantoma unui gând ucis

Diminețile se înalță
ca niște năluci fulgurante
alcătuind păduri ireale
desprinse dintr-un peisaj rusesc.
Copaci halucinanți
printre care alunecă
insinuant
lupi fantomatici
ce se pierd
în linia subțire
a unui orizont frânt.
Cafeaua s-a răcit demult
iar ușa a-mpietrit
în așteptarea unei mâini
ce nu mai vine.
Un vânt uscat
venit din stepele sterpe
mă bântuie ucigaș
până în măduva oaselor,
înghetându-mi sângele
în negru mortuar -
doliu așternând
peste ochii-mi pustii...
doar bocetul 
mai stăruie
izbindu-se implacabil
de marginile ruginite
ale unui univers
ce se întinde nesfârșit
în înghețata stepă.