Trecutul nu moare niciodată


Aștepta, mereu aștepta. Aștepta cerul să i se prelingă pe fața alba. Soare, ploaie, ploaie, soare ... vremea se schimbă odată cu ochii...privire verde, neagră, neagră, verde...cercul vieții se rostogolește la vale cu sunet de piatră moartă. Pietrele nu mai vorbesc, sau, poate nu mai știa ea să le asculte. Se făcuse liniște. Ciulea urechile... degeaba...stătea la pândă, vânător fără armă. Tot ce avea era cuvântul și foaia alba ce se întindea în fața privirii. Asculta. Nimic! Pietrele erau mute sau...își pierduse ea simțul acela subtil care îi permitea să asculte pământ și pietre, cer și pământ. Încerca să-și atingă trupul - se spulbera în lumina arămie a acelui asfințit. Lumina se descompunea în bucăți de sticlă afumată. Totul se descompunea într-un alt orizont - mozaic îmbinat de o mână necunoscută. Privea arabescurile ciudate ce ascundeau în spate imagini, gesturi, sentimente. Ciudat : inexprimabilul transpus în linii alambicate, simbolurile unei vieți ciudate, transpusă pe o foaie înegrită de gând. Își căuta gândurile. Erau împrăștiate în universul ei infirm. Piciorul amputat zăcea undeva lângă cuvintele omorâte. Poruncise să i se sape groapa. Cui? Nu mai era nimeni în jur. Ar fi vrut să înmormânteze piciorul ciuntit. Nu mai suporta oglindirea putredă din retina. Pământul era vâscos. Scormonea cu unghiile. Se lipea pîmântul de mâini , de picioare , de fața-i transpirată. Picături de transpirație, roșie, sărată, se prelingeau în gaura vâscoasă. Se afunda tot mai tare. Ar fi vrut să urle, dar sunetul se oprea în spatele dinților năclăiți de noroi. Cerul era tot mai departe și mirosul fetid al afundării îi îneca respirația. Mai stăruia doar privirea, verde, atârnată de cer. Cu ultimele puteri agăța albastrul. Prinsă între două lumi își simțea trupul dureros. Două forțe, care nu se întâlneau niciodată, o doreau deopotrivă. Iat-o - legătura paradoxală între albastru și negru, paradoxul unei lumi încremenite în aceeași monotonă mișcare. Încerca să se smulgă, căuta un punct. Doar un punct de sprijin ar fi fost suficient să  miște întregul glob! Își rotea privirea cu iscodiri de vultur. Nu era nimic în jur de care să se agate. Închise ochii - coșmar în colțuri închis într-un glob de sticlă. Într- o zi voi auzi din nou pietrele. Ele mă așteaptă și îmi vor șopti din nou povești nemaiauzite și îmi vor strecura printre degete lichidul răcoros, străveziu, furat cu fiecare plângere a apei pe fața rece a pietrelor...

Fotografic

Sunt o cruce
răstignită-n iarbă.
Iarba mă culcă
sânzâienele mă cuprind,
flori albastre
îmi răsar în ceafă
și maci roșii
mă coboară-n mormânt.
Cerul mă apasă
cu dulce-apăsare
de amant flămând,
pământul mă frământă
și apa mă pătrunde
înfiorându-mi ființa
și sufletu-mi furând.
- Trebuia să te ucid
cu gură flămândă
și ochi fără fund,
să mă înfășor în tine
și să mă culc între coaste -
tu să-mi fii mormânt!

Tablou abstract

Fantomele noastre
se alungesc timide,
ca două prelingeri de sânge
pe caldarâmul fierbinte,
desenând tablouri
într-o lume ciudată,
în care stelele strălucesc
sub pământ
și soarele răsare
noaptea,
desenând arabescuri
pe un cer întunecat...
Viața pare să curgă
pe dedesupt sau deasupra,
în față sau în spate,
niciodată în noi.
Umbrele noastre
dansează în mișcări smucite,
zvâcnind febril
o muzică ciuntă.
Din când în când mă opresc,
te trag de mână -
smucit,
ca viața ce mi se scurge
printre degete.
Tu...
mă privești,
cu ochi sticloși,
îngropând răspunsuri
sub celule și artere,
niciodată în ochi.

Despre zădărnicia jalnicelor lupte

Unde suntem,

în spațiul dat,

retezat între două cuvinte?

Unde putem ajunge,

în timpul dat,

ghilotinat între două secunde?

Unde vom fi mâine,

când astăzi va zace ucis

sub călcâiul de piele fină?

Ce putem fi,

când  secundele

ne ies prin fiece por

izbindu-se livide

de marginea însângerată

a zilei ... ce a murit...