Hamleți și ofelii

Micile tragedii negate
ne-au crescut
ca o cocoașă uriașă
pe spatele îndoit de trecut.
Ne închipuim hamleți și ofelii,
cărând în spate
păcatele părinților,
ce cresc vii în noi
înflorind în coșmaruri
și salturi sinucigașe.
NOI îi înfruntăm
cu spade însângerate,
îi provocăm la duel,
dar din carne
le curge doar apă,
sângele tot s-a scurs demult,
o apă ce ne îngheață,
încărcând cu regrete ochii nostri cei goi.
EI se mișcă zgomotos,
în cercuri smucite,
urlându-și destinul
și smulgând recunoștință.
NOI ne culcăm pe pâmânt,
ascultând bătăile inimilor,
împietrind în ritmul
tot mai slab,
al unui sânge diluat
de prea multe renunțări
și capitulări rușinoase.

"Miseria"

Bântuim prin casă
ca două fantome metalice,
producând mici cutremure ruginite
la fiece pas.
Ferestrele se cutremură
înghețate
și privirile se pironesc
în blocuri mari de gheață.
Membrele se prelungesc avide
spre peisajele însorite
ce tronează dincolo
de ferestrele înghețate,
dar se frâng
în gheața însângerată
ce crește în glastrele de pe pervaz.
Credeam că ne-am construit un iglu
ce ne va tine departe de toți,
o microlume
populată cu fantasmele
ochilor goi...
ne-am trezit amari,
cu guri încleștate,
într-o lume ce ne înlănțuise
cu angoasele
țesute de păianjenii mari și cărunți,
ce ne-au plăsmuit
într-un joc grotesc
lipsit de iubire.

Crăiasa Zăpezilor

Nu mă striga acum
când sufletul
mi-e întors înspre moarte,
când zăpezile grele
ne încarcă privirile cu regrete.
Nu mă striga acum
când părul mi-a prins rădăcini
în pământul înghețat,
când sângele se preface
în cristale
și cuvintele
îmi încolțesc în celule,
muguri crescându-mi
prin piele
și ramuri de copac
strâpungându-mi carnea.
Nu mă striga acum ...
lasă-mă să vegetez,
să cresc prin zăpezi
și prin ghețuri,
înainte
să-mi aștearnă pe buze
sărutul fatal
Crăiasa Zăpezilor....

my cemetery dream

Eu vreau să îmi fii sicriu

să-mi porți fericirea și nefericirea

pe umeri,

să o târșîi alene pe străzile știute

pietruite cu bucăți de suflet,

să o simți îndelung și apăsat

ca un sărut muribund

ce-ți rămâne imprimat

pe buze

și în papilele gustative

cu gust de ambră și mosc.

Eu vreau să îmi fii cimitir

să îmi porți moartea

ca pe-o haină învechită

de drag,

să mă mistui în pielea-ți

și-n oase,

până ce n-o să mai simți

unde ești

și unde sunt

între cele două cuvinte

pierdute în dosul limbii,

până ce ochii-ți

vor fi chiacâri,

unul verde și altul căprui.

Relativitatea timpului

Ochii tăi stacojii
mă cojesc
ca vopseaua de pe un zid
prea vechi...
cad ușor
bucăți, bucăți
cu sunet uscat
de piele cazută...
dedesupt
rămâne carnea
roșiatică,
bolnavă
și venele la vedere,
expuse în soarele arzător
al unei veri uscate...
sângele se coagulează
cristale tăioase
îmi răsar,
străpungând rămășițele de piele
și timpul,
până dincolo de mormânt,
născându-mă din nou
într-o lume imaginară
în care timpul se dilată
până la limita posibilului.

Tristețea asta a venit să stea sau amanta perfectă

O tristețe tăcută
mi se așterne în creștet,
ca o haină veche
atârnată într-un cui ruginit.
Zăbovește puțin în gât,
senzație uscată
de praf înecăcios,
alunecând apoi încet printre sâni
și picioare,
obscen de încet
stăruind în locurile ascunse vederii,
ca un hoț ... căutând...
E o tristețe matură,
are anii mei,
știe unde-mi dosesc sufletul,
știe să-l ademenească,
știe să-l pătrundă.
E tăcută și liniștită,
a venit să stea,
nu e zgomotoasă
ca tristețile trecătoare,
nu mă bulversează
în lacrimi și urlete...
Tristețea asta a venit să stea
nu o să mă părăsească,
e credincioasă ca un câine bătrân ...
suntem împreună de o vreme.

Like Tarantino

Simt cum limba-mi
se dezintegreaza
în mii de ace
ce mi se-nfig
pe dinăuntru,
în inimă, creier și artere,
inoculându-mi
durere lichidă,
nebunie impalpabilă,
boală incurabilă...
pumnale-boomerang
îmi șuieră printre umeri,
șfichiuind în sânge
pereții imaginari
ai unei închisori reale.
Sângele îmi invadează gura,
șuvoi nestăvilit
înecându-mi cuvintele,
ucigându-mi gândurile...
ochii-mi explodează
împroșcând în verde lichid
diminețile spulberate
ale unei nașteri premature-
absint al gândirii
blocaj existential
scrijelit cu dinții
în oasele moarte...

Ratacind prin siberii inghetate sau ,,tratat despre lupta zadarnica,,

Eu nu pot să-ți prind gândurile
dacă tu le trimiți departe
în siberii înghețate...
Războaiele tale nu se poartă,
e doar o capitulare inertă
țintuiță într-o încremenire
dosită
în spatele dinților.
Carnea nu ți se sfâșie,
arterele nu-ți explodează
și inima nu-ți moare în fiece zi...
or eu sunt
un câmp de luptă,
zdrobită,
ucisă,
născându-mă pe mine
în fiece zi
ca să mă ucid mâine...
Și atunci mă întreb
- unde ne întâlnim?
între luptă și renunțare
există vreun punct
ce ne-aduce napoi,
în noi,
mai aproape de oase,
redându-ne respirației și limbii ce-o știm?

Cerc vicios

Gandurile mele

se intorc mereu in mine...

nu ploua,

nu ning

peste oameni,

nu plang lacrimile altor ochi,

ma plang mereu pe mine

cu lacrimi de piatra cenusie...

Cuvintele mele-

se strecoara printre dinti

indarat,

in aceleasi lacasuri,

printre

maxilarele uscate

ce pocnesc

cu sunet de os sfaramat...

se taraie morbide

lunecand sacadat

spre strafundurile fiintei...

Inima mea nu e curajoasa,

o simt cum tresare

ascunzandu-se

in spatele pielii subtiri,

invelindu-se in artere si vene,

pulsand fantomatic in ritmul gandului frant...

si atunci...

ma intreb unde sunt

in spatiul stramt

indesat intre sine si eu.

ai simţit cum ninge cu oase sfărâmate?

Când cerurile mele
se înalţă spre stele,
oase filigranate
se sfarmă
prăbuşindu-se în sine,
cu sunet sfărâmicios
de piatră uscată,
alcătuind mozaicuri cântate
şi imagini legănate,
în braţe de mamă.
De te-aş întreba
de-ai simţit
ninsoarea de oase,
m-ai întreba
,,unde,,
şi ţi-aş răspunde-
,,pe buze,,.
Tu,
ai înghiţi uscat
şi te-ai înneca
cu pulberea fină...
luând un pahar cu apă
l-ai sorbi
până ce ultima picătură
ţi s-ar scurge în vene,
cu sunet sângeriu
de viaţă furată.

psihanaliză sinucigaşă/despre mine şi ei

Himerele mă înlănţuie
infigându-şi colţii în realitate.
Piciorele
mi se alungesc
spre marginile infinitului,
străpungând pământul
şi înfigându-se  adânc
în ţărâna străbunilor -
pe care-i hulesc
pe care-i urăsc
pe care-i reneg
şi
uneori
îi plâng -
din ce în ce mai rar...
Eu nu mă urăsc,
doar că nu încetez
să lupt cu mine însămi ...
şi cu generaţiile ce cresc în mine...
şi când mă opresc
şi mă întreb
unde sunt,
mă regăsesc în mine
şi în ei,
niciodată împreună...
niciodată împăcaţi...
şi oricât aş vrea
uneori
să-i alung
să-i ucid
să îi uit,
sunt acolo,
încrustaţi în sânge
ca nişte icoane păgâne
urlându-şi doliul...

fantoma unui gând ucis

Diminețile se înalță
ca niște năluci fulgurante
alcătuind păduri ireale
desprinse dintr-un peisaj rusesc.
Copaci halucinanți
printre care alunecă
insinuant
lupi fantomatici
ce se pierd
în linia subțire
a unui orizont frânt.
Cafeaua s-a răcit demult
iar ușa a-mpietrit
în așteptarea unei mâini
ce nu mai vine.
Un vânt uscat
venit din stepele sterpe
mă bântuie ucigaș
până în măduva oaselor,
înghetându-mi sângele
în negru mortuar -
doliu așternând
peste ochii-mi pustii...
doar bocetul 
mai stăruie
izbindu-se implacabil
de marginile ruginite
ale unui univers
ce se întinde nesfârșit
în înghețata stepă.

Klimt spulberat

Eu cred că m-am născut din fașă
cu sentimentul unei implacabile neputințe.
Adânc mi-a curs în vene
destinul crucificat
al unui suflet mult prea blând ...
și-atunci când creștetu-mi
s-a înălțat
și mi-au crescut picioare lungi,
înălțându-mă spre cerul cel îngust,
în gândul meu
adânc s-a-nfipt un vis -
că pot să zbor
să spulber tot,
ce ființa-mi mi-a crucificat,
că pot să sparg în curcubee
molozul împuțit și hâd,
că pot s-aștern uleiuri klimtiene
culcând în patul înverzit
cadavre putrezite,
infernale -
dar prea curând
picioarele-mi s-au frânt -
se pare că crescusem prea curând
și oasele s-au deșirat
ca un șirag,
ucise
într-o primăvară timpurie de-un îngheț ...
și-atunci când gheața s-a topit
cadavre putrezite,
infernale,
prin globii oculari
mi-au răsărit,
explozie întârziată
a unei vegetații carnivore,
împrăștiind un iz de criptă,
de mormânt,
deasupra unor rămășițe dezolante
ale unei dimineți
desprinse ...
dintr-un  Klimt ...