Când faci dragoste cu durerea/My personal Phoenix

Senzație de sufocare,
de zbatere
de sfărâmare.
Pare că sufletul îmi coboară în stomac
încercând să găsească calea
spre pământ.
Când picioarele-mi nu mai simt pământul
și totul pare a fi “redus” la
macroul universului,
când simt că mă apropii de momentul
în care sunt doar energie
și mă întorc în universul cel de început,
dinainte de oameni,
dinainte de noi și dinainte de voi toți la un loc,
atunci înțeleg că mareția
stă în zbaterea asta
ce pare că te va sfârteca iremediabil
și în care te lași cu toată ființa
fără să transpară măcar iluzoria posibilitate
că te vei readuna cândva și cumva,
în masochismul acela sublim,
ce te face să răscolești
până în adâncurile cele mai intime ale ființei tale,
până când simți că durerea a invadat
fiecare molecula din materia ce dă forma energiei,
când simți că moleculele ființei tale materiale
nu mai încap atâta durere,
atunci când lași durerea să te pătrundă până ce nu a mai rămas
nimic de pătruns,
abia atunci se naște minunea
de a simți
măreția Posibilității,
abia atunci universul te explodează în viață
și devii conștient de frumusețea Energiei
ce rearanjeaza atomii
în curgerea infinitului.

Marmelade girl

Când eu făceam dulceață
tu nu te-ntrebai despre viață
și nu mă iubeai cu suflet flămând.
Când eu făceam dulceață
tu nu mă îmbrățișai
pe la spate,
ca să îmi culegi sori
din dosul urechii.
Când eu făceam dulceață
tu digerai imbecilități
șuierate de închipuiți sfinți.
Când eu făceam dulceață
mirosea a zmeură și caise,
a toate fructele pământului,
a dragoste,
a cer și pământ,
a iarbă
și a toate dansurile
ce le dansam
când tu nu erai.