Eu nu pot să-ți prind gândurile
dacă tu le trimiți departe
în siberii înghețate...
Războaiele tale nu se poartă,
e doar o capitulare inertă
țintuiță într-o încremenire
dosită
în spatele dinților.
Carnea nu ți se sfâșie,
arterele nu-ți explodează
și inima nu-ți moare în fiece zi...
or eu sunt
un câmp de luptă,
zdrobită,
ucisă,
născându-mă pe mine
în fiece zi
ca să mă ucid mâine...
Și atunci mă întreb
- unde ne întâlnim?
între luptă și renunțare
există vreun punct
ce ne-aduce napoi,
în noi,
mai aproape de oase,
redându-ne respirației și limbii ce-o știm?
