Atunci cand viața ma dezvață de mine
și ochii nu mă mai ascultă,
zbătându-se inutil
între secundele ce mor
strivite
sub pleopele reci de metal...
atunci când limba
se izbește implacabil
de aceeași dinți ascuțiți
și cuvintele mă dor
prin porii pielii
răzbătând,
sfâșiat și amar...
atunci când nu mai sunt eu,
tu nu mai ești tu
și cel mai dureros
noi nu mai suntem noi...
atunci mă întorc înlăuntru
și mă intind în cutia toracică,
ca întru-un mormânt
țesut din artere și vene
și privesc proiecțiile fulgurante,
din ce în ce mai palide,
ce se aștern în cutia craniană
ca pe o boltă înstelată
într-o noapte toropită
de mirosul ucigător
al florilor de crin –
real life cinema ...
