Ochii tăi stacojii
mă cojesc
ca vopseaua de pe un zid
prea vechi...
cad ușor
bucăți, bucăți
cu sunet uscat
de piele cazută...
dedesupt
rămâne carnea
roșiatică,
bolnavă
și venele la vedere,
expuse în soarele arzător
al unei veri uscate...
sângele se coagulează
cristale tăioase
îmi răsar,
străpungând rămășițele de piele
și timpul,
până dincolo de mormânt,
născându-mă din nou
într-o lume imaginară
în care timpul se dilată
până la limita posibilului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu