Himerele mă înlănţuie
infigându-şi colţii în realitate.
Piciorele
mi se alungesc
spre marginile infinitului,
străpungând pământul
şi înfigându-se adânc
în ţărâna străbunilor -
pe care-i hulesc
pe care-i urăsc
pe care-i reneg
şi
uneori
îi plâng -
din ce în ce mai rar...
Eu nu mă urăsc,
doar că nu încetez
să lupt cu mine însămi ...
şi cu generaţiile ce cresc în mine...
şi când mă opresc
şi mă întreb
unde sunt,
mă regăsesc în mine
şi în ei,
niciodată împreună...
niciodată împăcaţi...
şi oricât aş vrea
uneori
să-i alung
să-i ucid
să îi uit,
sunt acolo,
încrustaţi în sânge
ca nişte icoane păgâne
urlându-şi doliul...
Scrii despre sufletele ce nu mai sunt.
RăspundețiȘtergereMarturisesc cu un sentiment de vinovatie, ca ii plang si eu din ce in ce mai rar.
Dar nu ii uit.
Si vad ca nici tu.
Uite, iar o poezie care mi-a ajuns la suflet.