MAI  MULT  DECÂT  ORGANIC

Și dacă o să îmi smulg pielea,

îmi vei săruta venele și arterele dezgolite?

Și dacă o să îmi smulg carnea,

îmi vei mângâia oasele

albe și deșirate,

ca pomii dezgoliți toamna?

Și dacă îmi voi smulge ochii, 

îmi vei privi prin globii oculari

drumuri însorite și marea sărată? 

Și dacă îmi voi smulge urechile,

îmi vei auzi sunetul valurilor

și toate cântecele,

pe care le cântam, 

când dansam singură în bucătărie?

Și dacă îmi voi ucide inima,

vei știi să îmi bați în coaste

sunetul știut 

al inimii mele superbe?

Spune-mi,

mă simți 

în piele 

și în carne,

și atunci când nu te ating?!

Mă vezi tu în privire 

și atunci când nu sunt?!

Și mă auzi tu, oare, 

în urechi și în coaste,

cum îți bat,

chiar și atunci când nu am glas?!

HAI SĂ MAI STĂM PUȚIN ... DOAR CÂT SĂ ÎMI BEAU CEAIUL

- Hai să plecăm!

- Mai stai puțin,

să îmi beau ceaiul.

- Păi bea-l,

ai zis.

- Nu pot ... că e fierbinte!

- Bea-l așa!

- Păi nu pot,

că o să imi ardă 

înlăuntrul

și atunci nu o să mă mai recunosc.

Și cum o să mă regăsesc 

dacă nu pot să mă mai recunosc -

pe mine insămi!?

- Lasă ...

ai zis,

că o să te găsesc eu!

Te știu după miros

și după țipăt

și nu am cum să nu îți recunosc

firul subțire și rupt al părului tău

blond

și roz

și albastru

și mov câteodată.

- Dar dacă

nu o să mă mai recunosc

și o să mă alung ...

departe...

pe mine de mine

și o să mor 

în siberiile înghețate

din sufletele moarte!?

DACĂ

Dacă o să mă întorci pe dos

o să răsară

Klimt și Picasso și Dali,

toți la un loc

și separat,

încolăcindu-se,

suprapunându-se,

confundându-se.

Dacă o să îmi săruți urechile

o să auzi

Beethoven și Vivaldi și Janis Joplin,

toate suntele pământului,

toate la un loc,

contopindu-se,

luptându-se,

lovindu-se

unele de altele

și unele cu altele...

Dacă o să îmi atingi inima,

o să simți

urlet și bucurie,

tristețea cea mai neagră

și dansul cel mai sălbatic

pe care l-ai dansat vreodată.

Dacă o să mă decojești

de haine și de blondul din păr,

o să mă vezi -

pe mine,

neagră și albă,

roșie și albastră

și cameleon  uneori,

toate culorile și nonculorile,

toate separate 

și împreună deopotrivă ...

numai ... dacă... 

Însăilând vindecări

Însăilând vindecări

în noaptea ermetică,

caut luna scormonind pe sub coaste.

De la farmacie

nu poți cumpăra ace de sutură.

S-au sfârșit toate

rupte în coaste.

Am întrebat și de fir.

Nu e.

S-a sfârșit și ăsta

țesut de păianjeni.

- Și unde să mă duc atunci,

am strigat

cu glas de sticlă sfărâmată?

- La spital,

urlă farmacista,

numai acolo se mai găsește!

This is me

 This is me

Ăsta e trupul meu 

golit de tine, 

iar ăștia sunt sânii mei 

goliți de lapte.

Ăsta e sexul meu 

dincolo de tine și de timp,

pulsând viața și mișcarea pământului.

Asta e gura mea

golită de limbă

și astea sunt degetele mele,

ce îmi caută sufletul

scormonind pe sub piele și coastele translucide.

Astea sunt picioarele mele,

meduze serafice

desprinse  de mine,

legănând prelungi membrane fosforescente

în universul eteric

din cutia craniană.

Asta e inima mea

separată de artere.

Mi-o țin între picioare,

pulsândă,

ascunsă sub palme,

ca sub frunzele brumate toamna.

Iar ăsta ...

ăsta e sufletul meu 

golit de mine.

Mi-l țin dosit în spatele dinților,

mereu  gata să-l vorbesc

cu limbă strălucitoare de cometă

și sunet de ocean noptat.

Is this called love?

Îmi țin sufletul

atârnat la fereastră

ca să fiu sigură

că nu treci fără să te simt.

Îmi culc urechea în afara pernei

ca să fiu sigura că nu respiri 

fără să te aud.

Îmi scot inima

și mi-o țin deasupra ușii

ca să fiu sigură

că nu tresari

fără să te simt.

Îmi țin mâna 

odihnită în cămașa  ta

ca să fiu sigură

că nu tremuri 

atunci când nu sunt cu tine.

Când faci dragoste cu durerea/My personal Phoenix

Senzație de sufocare,
de zbatere
de sfărâmare.
Pare că sufletul îmi coboară în stomac
încercând să găsească calea
spre pământ.
Când picioarele-mi nu mai simt pământul
și totul pare a fi “redus” la
macroul universului,
când simt că mă apropii de momentul
în care sunt doar energie
și mă întorc în universul cel de început,
dinainte de oameni,
dinainte de noi și dinainte de voi toți la un loc,
atunci înțeleg că mareția
stă în zbaterea asta
ce pare că te va sfârteca iremediabil
și în care te lași cu toată ființa
fără să transpară măcar iluzoria posibilitate
că te vei readuna cândva și cumva,
în masochismul acela sublim,
ce te face să răscolești
până în adâncurile cele mai intime ale ființei tale,
până când simți că durerea a invadat
fiecare molecula din materia ce dă forma energiei,
când simți că moleculele ființei tale materiale
nu mai încap atâta durere,
atunci când lași durerea să te pătrundă până ce nu a mai rămas
nimic de pătruns,
abia atunci se naște minunea
de a simți
măreția Posibilității,
abia atunci universul te explodează în viață
și devii conștient de frumusețea Energiei
ce rearanjeaza atomii
în curgerea infinitului.