,,Recviem pentru un imperiu pierdut,,

Hai să desenăm
așa cum o făceam
când desenam șotroane,
când jocul murea doar când ploua
și mirarea oprea în loc timpul.
Hai să ne privim
ca atunci
când mâncam soare pe pâine
și viața se așternea
printre copaci și prin iarbă
mâncând cireșe verzi.
Hai să ne odihnim
în minutul acela
când furam cireșe
și credeam că
mâine
curge din soare ,
alunecând pe un curcubeu
ce ucide monotonia.
Hai să evadăm din azi,
un minut,
în lumea corcodușelor verzi
și a pietrelor scăpărătoare
cu miros de sulf
și-nserare,
când pietre de moară
încă nu îmi atârnau de picioare...

Ochiul lui RA

Bucăți de mine
plutesc într-o mare de lavă,
mici eisberguri
alcătuind imagini disparate-
secvențe într-un film bicolor.
Trupul meu e făcut din gheață,
dar tu,
tu nu poți să mă topești,
sunt făcută dintr-o gheață extraterestră.
Gheața mea
a căzut
din ochii cei largi ai unei ființe nepământene,
ce m-a plâns,
într-o noapte
machiată
de sufletul meu
arcuit la coada genelor...
O vreme,
am plutit nesăbuită,
amestecându-se bucățile
în irisul cel roșu și incandescent.
Apoi,
m-am alcătuit  într-o bucată,
scurgându-mă temătoare
pe lângă nas
până în gura
străjuită de dinții de câine.
Ai încercat să mă înghiți
dar m-am agățat de nări,
pulverizându-mă
în respirația
ce ți s-a îndesat nesățioasă în plămâni.
Ai vrut să mă scuipi,
dar cum ai putea să îți scuipi
propriii plămâni!?
-O să îți cresc prin piele-
ți-am strigat-
străpungând cu ramuri translucide
învelișul efemer al celulelor!
-Sufletul meu e poezie,
așa că, o te cânt în lacrimi și-n urlet!
-Nu mai plânge,
o să te fac nemuritor!

Hamleți și ofelii

Micile tragedii negate
ne-au crescut
ca o cocoașă uriașă
pe spatele îndoit de trecut.
Ne închipuim hamleți și ofelii,
cărând în spate
păcatele părinților,
ce cresc vii în noi
înflorind în coșmaruri
și salturi sinucigașe.
NOI îi înfruntăm
cu spade însângerate,
îi provocăm la duel,
dar din carne
le curge doar apă,
sângele tot s-a scurs demult,
o apă ce ne îngheață,
încărcând cu regrete ochii nostri cei goi.
EI se mișcă zgomotos,
în cercuri smucite,
urlându-și destinul
și smulgând recunoștință.
NOI ne culcăm pe pâmânt,
ascultând bătăile inimilor,
împietrind în ritmul
tot mai slab,
al unui sânge diluat
de prea multe renunțări
și capitulări rușinoase.

"Miseria"

Bântuim prin casă
ca două fantome metalice,
producând mici cutremure ruginite
la fiece pas.
Ferestrele se cutremură
înghețate
și privirile se pironesc
în blocuri mari de gheață.
Membrele se prelungesc avide
spre peisajele însorite
ce tronează dincolo
de ferestrele înghețate,
dar se frâng
în gheața însângerată
ce crește în glastrele de pe pervaz.
Credeam că ne-am construit un iglu
ce ne va tine departe de toți,
o microlume
populată cu fantasmele
ochilor goi...
ne-am trezit amari,
cu guri încleștate,
într-o lume ce ne înlănțuise
cu angoasele
țesute de păianjenii mari și cărunți,
ce ne-au plăsmuit
într-un joc grotesc
lipsit de iubire.

Crăiasa Zăpezilor

Nu mă striga acum
când sufletul
mi-e întors înspre moarte,
când zăpezile grele
ne încarcă privirile cu regrete.
Nu mă striga acum
când părul mi-a prins rădăcini
în pământul înghețat,
când sângele se preface
în cristale
și cuvintele
îmi încolțesc în celule,
muguri crescându-mi
prin piele
și ramuri de copac
strâpungându-mi carnea.
Nu mă striga acum ...
lasă-mă să vegetez,
să cresc prin zăpezi
și prin ghețuri,
înainte
să-mi aștearnă pe buze
sărutul fatal
Crăiasa Zăpezilor....

my cemetery dream

Eu vreau să îmi fii sicriu

să-mi porți fericirea și nefericirea

pe umeri,

să o târșîi alene pe străzile știute

pietruite cu bucăți de suflet,

să o simți îndelung și apăsat

ca un sărut muribund

ce-ți rămâne imprimat

pe buze

și în papilele gustative

cu gust de ambră și mosc.

Eu vreau să îmi fii cimitir

să îmi porți moartea

ca pe-o haină învechită

de drag,

să mă mistui în pielea-ți

și-n oase,

până ce n-o să mai simți

unde ești

și unde sunt

între cele două cuvinte

pierdute în dosul limbii,

până ce ochii-ți

vor fi chiacâri,

unul verde și altul căprui.

Relativitatea timpului

Ochii tăi stacojii
mă cojesc
ca vopseaua de pe un zid
prea vechi...
cad ușor
bucăți, bucăți
cu sunet uscat
de piele cazută...
dedesupt
rămâne carnea
roșiatică,
bolnavă
și venele la vedere,
expuse în soarele arzător
al unei veri uscate...
sângele se coagulează
cristale tăioase
îmi răsar,
străpungând rămășițele de piele
și timpul,
până dincolo de mormânt,
născându-mă din nou
într-o lume imaginară
în care timpul se dilată
până la limita posibilului.