LA TRISTESSE

Tristețea mă decantează și mă decontează,

celulă cu celulă,

arteră cu arteră,

neuron cu neuron.

Tristețea mă sărută flămând,

tristețea mă posedă violent,

tristețea mă ucide domol ...

și apoi mă renaște,

tot EU,

puțin mai altfel, 

poate mai aproape de mine.

Înotând prin râuri de sânge

și frânturi de memorie,

recurentă, 

violentă, 

sălbatică, 

dureroasă, 

urlată, 

înecată, 

spânzurată,

tremurată,

tristețea mă decantează și mă decontează,

până în măduva oaselor,

albe și lustruite,

de atâtea pumnale îmaginare

și gânduri ucise.

Tristețea mă afundă

pâna la rădăcina

gândurilor retezate

și apoi mă înalță,

smucit,

cât să smulg o gură de oxigen.

Tristețea mă decantează 

și mă decontează,

întinzându-mă

până la marginile durerii,

ca să mă aducă

înapoi ...

în mine.

MICROCHIMERISM

Ochii mamei mele sunt și ai mei,

iar ochii mei sunt și ai mamei mele.

Prin ei văd lumea

așa cum inima mamei mele o simțea,

bătând cadența timpului

sfărâmat între tâmple,

atunci când plângea pe canapea

nopțile risipite ale tatălui meu.

Prin ei mă învăluie  întunericul,

așa cum o învăluia pe mama mea,

atunci când inima i se pulveriza 

în miliarde de atomi microscopici

ce mă învăluiau ca praful stelar

în burta ei necuprinsă 

și frământată 

de miliarde de gânduri frânte 

și cuvinte înfipte în sinapse.

Prin ei pătrunde lumina 

atunci când sufletul ei necuprins

și dragostea ei nesfârșită 

se așterne, 

legănată ca marea,

în farfurii aburite 

și în așternuturi mirosind a iarnă

și a iarbă

și a toate cântecele 

ce au murit în ea,

ca niște prunci nenăscuți,

în nopțile frânte de așteptare.

 MAI  MULT  DECÂT  ORGANIC

Și dacă o să îmi smulg pielea,

îmi vei săruta venele și arterele dezgolite?

Și dacă o să îmi smulg carnea,

îmi vei mângâia oasele

albe și deșirate,

ca pomii dezgoliți toamna?

Și dacă îmi voi smulge ochii, 

îmi vei privi prin globii oculari

drumuri însorite și marea sărată? 

Și dacă îmi voi smulge urechile,

îmi vei auzi sunetul valurilor

și toate cântecele,

pe care le cântam, 

când dansam singură în bucătărie?

Și dacă îmi voi ucide inima,

vei știi să îmi bați în coaste

sunetul știut 

al inimii mele superbe?

Spune-mi,

mă simți 

în piele 

și în carne,

și atunci când nu te ating?!

Mă vezi tu în privire 

și atunci când nu sunt?!

Și mă auzi tu, oare, 

în urechi și în coaste,

cum îți bat,

chiar și atunci când nu am glas?!

HAI SĂ MAI STĂM PUȚIN ... DOAR CÂT SĂ ÎMI BEAU CEAIUL

- Hai să plecăm!

- Mai stai puțin,

să îmi beau ceaiul.

- Păi bea-l,

ai zis.

- Nu pot ... că e fierbinte!

- Bea-l așa!

- Păi nu pot,

că o să imi ardă 

înlăuntrul

și atunci nu o să mă mai recunosc.

Și cum o să mă regăsesc 

dacă nu pot să mă mai recunosc -

pe mine insămi!?

- Lasă ...

ai zis,

că o să te găsesc eu!

Te știu după miros

și după țipăt

și nu am cum să nu îți recunosc

firul subțire și rupt al părului tău

blond

și roz

și albastru

și mov câteodată.

- Dar dacă

nu o să mă mai recunosc

și o să mă alung ...

departe...

pe mine de mine

și o să mor 

în siberiile înghețate

din sufletele moarte!?

DACĂ

Dacă o să mă întorci pe dos

o să răsară

Klimt și Picasso și Dali,

toți la un loc

și separat,

încolăcindu-se,

suprapunându-se,

confundându-se.

Dacă o să îmi săruți urechile

o să auzi

Beethoven și Vivaldi și Janis Joplin,

toate suntele pământului,

toate la un loc,

contopindu-se,

luptându-se,

lovindu-se

unele de altele

și unele cu altele...

Dacă o să îmi atingi inima,

o să simți

urlet și bucurie,

tristețea cea mai neagră

și dansul cel mai sălbatic

pe care l-ai dansat vreodată.

Dacă o să mă decojești

de haine și de blondul din păr,

o să mă vezi -

pe mine,

neagră și albă,

roșie și albastră

și cameleon  uneori,

toate culorile și nonculorile,

toate separate 

și împreună deopotrivă ...

numai ... dacă... 

Însăilând vindecări

Însăilând vindecări

în noaptea ermetică,

caut luna scormonind pe sub coaste.

De la farmacie

nu poți cumpăra ace de sutură.

S-au sfârșit toate

rupte în coaste.

Am întrebat și de fir.

Nu e.

S-a sfârșit și ăsta

țesut de păianjeni.

- Și unde să mă duc atunci,

am strigat

cu glas de sticlă sfărâmată?

- La spital,

urlă farmacista,

numai acolo se mai găsește!

This is me

 This is me

Ăsta e trupul meu 

golit de tine, 

iar ăștia sunt sânii mei 

goliți de lapte.

Ăsta e sexul meu 

dincolo de tine și de timp,

pulsând viața și mișcarea pământului.

Asta e gura mea

golită de limbă

și astea sunt degetele mele,

ce îmi caută sufletul

scormonind pe sub piele și coastele translucide.

Astea sunt picioarele mele,

meduze serafice

desprinse  de mine,

legănând prelungi membrane fosforescente

în universul eteric

din cutia craniană.

Asta e inima mea

separată de artere.

Mi-o țin între picioare,

pulsândă,

ascunsă sub palme,

ca sub frunzele brumate toamna.

Iar ăsta ...

ăsta e sufletul meu 

golit de mine.

Mi-l țin dosit în spatele dinților,

mereu  gata să-l vorbesc

cu limbă strălucitoare de cometă

și sunet de ocean noptat.