Tristețea mă decantează și mă decontează,
celulă cu celulă,
arteră cu arteră,
neuron cu neuron.
Tristețea mă sărută flămând,
tristețea mă posedă violent,
tristețea mă ucide domol ...
și apoi mă renaște,
tot EU,
puțin mai altfel,
poate mai aproape de mine.
Înotând prin râuri de sânge
și frânturi de memorie,
recurentă,
violentă,
sălbatică,
dureroasă,
urlată,
înecată,
spânzurată,
tremurată,
tristețea mă decantează și mă decontează,
până în măduva oaselor,
albe și lustruite,
de atâtea pumnale îmaginare
și gânduri ucise.
Tristețea mă afundă
pâna la rădăcina
gândurilor retezate
și apoi mă înalță,
smucit,
cât să smulg o gură de oxigen.
Tristețea mă decantează
și mă decontează,
întinzându-mă
până la marginile durerii,
ca să mă aducă
înapoi ...
în mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu