Stelele cresc din deșert

- Stelele cresc  din deșert,
spuse Micul Prinț,
ca niște trandafiri  eterici
luminând noaptea
și necuprinsul
în sclipiri suprarealiste.
- Stelele ronțăie suflete,
verzi mentolate
și zmeurii acrișoare,
în nopțile fierbinți,
așezate în scaune imaginare
în fața ecranului ireal
pe care rulează
filme extraterestre.

Zgomotul unei ucideri mute

Gloanțe oarbe
sfârtecă tăcerea
în fâșii de suflete sângerânde,
spulberând iertarea
în cioburi de film alb-negru,
însăilând ucideri
în nopțile deșertice...
din trupurile ucise
se scurge lichid tulbure-
seva plantelor carnivore
ce se hrănesc cu suflete ucise...
oază blestemată
crește însângerată,
capcană sufletelor nomade,
îngropând în deșerturi sterpe
gesturi retezate
și suflete ciuntite
de ochii cei goi.

Trădare recurentă I și II

 I.
Pe mine mă trădează
propria-mi voință-
de fiecare dată
îmi jură cu glas tandru
că nu mai bate
cărările întunecate 
ce mă pierd în lumi de fier și piatră
și de fiecare dată
se-ntoarce în locul rece
cernit de fum și negru,
crescut din metal toxic...
doar gândul  
mi-e mereu liber,
atât de liber
că mă doare neputința de a-i fi aidoma...

II.
Pe mine mă trădează 
propria-mi voință,
mereu se înhăitează
cu făptuile nomade
ce ochii vor să-mi fure-
doar gândul 
mi-e mereu liber
și mândru ca un zeu,
însă pe el
îl trădez eu
mereu întoarsă și sucită-
diagonală spintecată-n ochii verzi... 

Lui Odin. Pansament pentru genunchi răniți.

Eu visele nu vreau să ți le smulg,
să le ucid,
nici să îți picur venin scurs din suflete rănite.
Tu să te duci
să zbori în zări nemaivăzute
să colorezi în curcubee
cerurile tale,
să cânți în zori,
să urli de-i nevoie
să-ți crească aripi nalte până-n cer,
să explodezi în poezie
și sufletul în iarbă și-n copaci
să ți-l pictezi
și teamă niciodată
să nu-ți fie
decât de ochii cenușii.
Eu știu că sufletul ți-e cântec
și știu că gura-ți toată-i poezie,
așa că atunci când drumul va părea că-i frînt
tu să asculți ce inima mea ți-a cântat
în poezia asta
scursă din gând drag,
să crezi în tine
și să știi:
că tu ești soarele cel blând!

 Trecutul nu moare niciodată


Aștepta, mereu aștepta. Aștepta cerul să i se prelingă pe fața alba. Soare, ploaie, ploaie, soare ... vremea se schimbă odată cu ochii...privire verde, neagră, neagră, verde...cercul vieții se rostogolește la vale cu sunet de piatră moartă. Pietrele nu mai vorbesc, sau, poate nu mai știa ea să le asculte. Se făcuse liniște. Ciulea urechile... degeaba...stătea la pândă, vânător fără armă. Tot ce avea era cuvântul și foaia alba ce se întindea în fața privirii. Asculta. Nimic! Pietrele erau mute sau...își pierduse ea simțul acela subtil care îi permitea să asculte pământ și pietre, cer și pământ. Încerca să-și atingă trupul - se spulbera în lumina arămie a acelui asfințit. Lumina se descompunea în bucăți de sticlă afumată. Totul se descompunea într-un alt orizont - mozaic îmbinat de o mână necunoscută. Privea arabescurile ciudate ce ascundeau în spate imagini, gesturi, sentimente. Ciudat : inexprimabilul transpus în linii alambicate, simbolurile unei vieți ciudate, transpusă pe o foaie înegrită de gând. Își căuta gândurile. Erau împrăștiate în universul ei infirm. Piciorul amputat zăcea undeva lângă cuvintele omorâte. Poruncise să i se sape groapa. Cui? Nu mai era nimeni în jur. Ar fi vrut să înmormânteze piciorul ciuntit. Nu mai suporta oglindirea putredă din retina. Pământul era vâscos. Scormonea cu unghiile. Se lipea pîmântul de mâini , de picioare , de fața-i transpirată. Picături de transpirație, roșie, sărată, se prelingeau în gaura vâscoasă. Se afunda tot mai tare. Ar fi vrut să urle, dar sunetul se oprea în spatele dinților năclăiți de noroi. Cerul era tot mai departe și mirosul fetid al afundării îi îneca respirația. Mai stăruia doar privirea, verde, atârnată de cer. Cu ultimele puteri agăța albastrul. Prinsă între două lumi își simțea trupul dureros. Două forțe, care nu se întâlneau niciodată, o doreau deopotrivă. Iat-o - legătura paradoxală între albastru și negru, paradoxul unei lumi încremenite în aceeași monotonă mișcare. Încerca să se smulgă, căuta un punct. Doar un punct de sprijin ar fi fost suficient să  miște întregul glob! Își rotea privirea cu iscodiri de vultur. Nu era nimic în jur de care să se agate. Închise ochii - coșmar în colțuri închis într-un glob de sticlă. Într- o zi voi auzi din nou pietrele. Ele mă așteaptă și îmi vor șopti din nou povești nemaiauzite și îmi vor strecura printre degete lichidul răcoros, străveziu, furat cu fiecare plângere a apei pe fața rece a pietrelor...

Fotografic

Sunt o cruce
răstignită-n iarbă.
Iarba mă culcă
sânzâienele mă cuprind,
flori albastre
îmi răsar în ceafă
și maci roșii
mă coboară-n mormânt.
Cerul mă apasă
cu dulce-apăsare
de amant flămând,
pământul mă frământă
și apa mă pătrunde
înfiorându-mi ființa
și sufletu-mi furând.
- Trebuia să te ucid
cu gură flămândă
și ochi fără fund,
să mă înfășor în tine
și să mă culc între coaste -
tu să-mi fii mormânt!

Tablou abstract

Fantomele noastre
se alungesc timide,
ca două prelingeri de sânge
pe caldarâmul fierbinte,
desenând tablouri
într-o lume ciudată,
în care stelele strălucesc
sub pământ
și soarele răsare
noaptea,
desenând arabescuri
pe un cer întunecat...
Viața pare să curgă
pe dedesupt sau deasupra,
în față sau în spate,
niciodată în noi.
Umbrele noastre
dansează în mișcări smucite,
zvâcnind febril
o muzică ciuntă.
Din când în când mă opresc,
te trag de mână -
smucit,
ca viața ce mi se scurge
printre degete.
Tu...
mă privești,
cu ochi sticloși,
îngropând răspunsuri
sub celule și artere,
niciodată în ochi.