Când faci dragoste cu durerea/My personal Phoenix

Senzație de sufocare,
de zbatere
de sfărâmare.
Pare că sufletul îmi coboară în stomac
încercând să găsească calea
spre pământ.
Când picioarele-mi nu mai simt pământul
și totul pare a fi “redus” la
macroul universului,
când simt că mă apropii de momentul
în care sunt doar energie
și mă întorc în universul cel de început,
dinainte de oameni,
dinainte de noi și dinainte de voi toți la un loc,
atunci înțeleg că mareția
stă în zbaterea asta
ce pare că te va sfârteca iremediabil
și în care te lași cu toată ființa
fără să transpară măcar iluzoria posibilitate
că te vei readuna cândva și cumva,
în masochismul acela sublim,
ce te face să răscolești
până în adâncurile cele mai intime ale ființei tale,
până când simți că durerea a invadat
fiecare molecula din materia ce dă forma energiei,
când simți că moleculele ființei tale materiale
nu mai încap atâta durere,
atunci când lași durerea să te pătrundă până ce nu a mai rămas
nimic de pătruns,
abia atunci se naște minunea
de a simți
măreția Posibilității,
abia atunci universul te explodează în viață
și devii conștient de frumusețea Energiei
ce rearanjeaza atomii
în curgerea infinitului.

Marmelade girl

Când eu făceam dulceață
tu nu te-ntrebai despre viață
și nu mă iubeai cu suflet flămând.
Când eu făceam dulceață
tu nu mă îmbrățișai
pe la spate,
ca să îmi culegi sori
din dosul urechii.
Când eu făceam dulceață
tu digerai imbecilități
șuierate de închipuiți sfinți.
Când eu făceam dulceață
mirosea a zmeură și caise,
a toate fructele pământului,
a dragoste,
a cer și pământ,
a iarbă
și a toate dansurile
ce le dansam
când tu nu erai.

Autopsia unui suflet bun/Ziua nunții

În ziua nunții
mama mea era frumoasă
ca o zână căzută,
ce sufletul și l-a vândut...
În ziua nunții
tinerii ei ochi negri
erau neliniștiți
și mă întreb :
- dacă era emoția înfrigurată a fericirii visate
sau teama durerii prefigurate în oase...
- oare care a fost momentul  exact
când visele ei
s-au prăbușit
cu sunet greu de suflete zdrobite,
să fi fost ziua nunții
sau ziua de după...
- și cum sufletul ei sublim
a supraviețuit
navigând prin urâțenia
zilelor ce au urmat?

Flori carnivore

Port  dalii roșii în pântece
și orhidee negre în priviri,
crini otrăviți îmi cresc în gură
și iarbă neagră îmi străpunge pielea.
Mă culc în pat de dalii roșii
și în miros îmbătător de crin,
cu liliacul mă acopăr
și în zambile mă cufund.
Mireasma grea mă înfioară
și geamurile toate
le închid.
Ca un amant perfid
mă înconjoară,
mă culcă-n patul ucigaș,
mirosul greu de suflete zdrobite.

Stelele cresc din deșert

- Stelele cresc  din deșert,
spuse Micul Prinț,
ca niște trandafiri  eterici
luminând noaptea
și necuprinsul
în sclipiri suprarealiste.
- Stelele ronțăie suflete,
verzi mentolate
și zmeurii acrișoare,
în nopțile fierbinți,
așezate în scaune imaginare
în fața ecranului ireal
pe care rulează
filme extraterestre.

Zgomotul unei ucideri mute

Gloanțe oarbe
sfârtecă tăcerea
în fâșii de suflete sângerânde,
spulberând iertarea
în cioburi de film alb-negru,
însăilând ucideri
în nopțile deșertice...
din trupurile ucise
se scurge lichid tulbure-
seva plantelor carnivore
ce se hrănesc cu suflete ucise...
oază blestemată
crește însângerată,
capcană sufletelor nomade,
îngropând în deșerturi sterpe
gesturi retezate
și suflete ciuntite
de ochii cei goi.

Trădare recurentă I și II

 I.
Pe mine mă trădează
propria-mi voință-
de fiecare dată
îmi jură cu glas tandru
că nu mai bate
cărările întunecate 
ce mă pierd în lumi de fier și piatră
și de fiecare dată
se-ntoarce în locul rece
cernit de fum și negru,
crescut din metal toxic...
doar gândul  
mi-e mereu liber,
atât de liber
că mă doare neputința de a-i fi aidoma...

II.
Pe mine mă trădează 
propria-mi voință,
mereu se înhăitează
cu făptuile nomade
ce ochii vor să-mi fure-
doar gândul 
mi-e mereu liber
și mândru ca un zeu,
însă pe el
îl trădez eu
mereu întoarsă și sucită-
diagonală spintecată-n ochii verzi...