psihanaliză sinucigaşă/despre mine şi ei

Himerele mă înlănţuie
infigându-şi colţii în realitate.
Piciorele
mi se alungesc
spre marginile infinitului,
străpungând pământul
şi înfigându-se  adânc
în ţărâna străbunilor -
pe care-i hulesc
pe care-i urăsc
pe care-i reneg
şi
uneori
îi plâng -
din ce în ce mai rar...
Eu nu mă urăsc,
doar că nu încetez
să lupt cu mine însămi ...
şi cu generaţiile ce cresc în mine...
şi când mă opresc
şi mă întreb
unde sunt,
mă regăsesc în mine
şi în ei,
niciodată împreună...
niciodată împăcaţi...
şi oricât aş vrea
uneori
să-i alung
să-i ucid
să îi uit,
sunt acolo,
încrustaţi în sânge
ca nişte icoane păgâne
urlându-şi doliul...

fantoma unui gând ucis

Diminețile se înalță
ca niște năluci fulgurante
alcătuind păduri ireale
desprinse dintr-un peisaj rusesc.
Copaci halucinanți
printre care alunecă
insinuant
lupi fantomatici
ce se pierd
în linia subțire
a unui orizont frânt.
Cafeaua s-a răcit demult
iar ușa a-mpietrit
în așteptarea unei mâini
ce nu mai vine.
Un vânt uscat
venit din stepele sterpe
mă bântuie ucigaș
până în măduva oaselor,
înghetându-mi sângele
în negru mortuar -
doliu așternând
peste ochii-mi pustii...
doar bocetul 
mai stăruie
izbindu-se implacabil
de marginile ruginite
ale unui univers
ce se întinde nesfârșit
în înghețata stepă.

Klimt spulberat

Eu cred că m-am născut din fașă
cu sentimentul unei implacabile neputințe.
Adânc mi-a curs în vene
destinul crucificat
al unui suflet mult prea blând ...
și-atunci când creștetu-mi
s-a înălțat
și mi-au crescut picioare lungi,
înălțându-mă spre cerul cel îngust,
în gândul meu
adânc s-a-nfipt un vis -
că pot să zbor
să spulber tot,
ce ființa-mi mi-a crucificat,
că pot să sparg în curcubee
molozul împuțit și hâd,
că pot s-aștern uleiuri klimtiene
culcând în patul înverzit
cadavre putrezite,
infernale -
dar prea curând
picioarele-mi s-au frânt -
se pare că crescusem prea curând
și oasele s-au deșirat
ca un șirag,
ucise
într-o primăvară timpurie de-un îngheț ...
și-atunci când gheața s-a topit
cadavre putrezite,
infernale,
prin globii oculari
mi-au răsărit,
explozie întârziată
a unei vegetații carnivore,
împrăștiind un iz de criptă,
de mormânt,
deasupra unor rămășițe dezolante
ale unei dimineți
desprinse ...
dintr-un  Klimt ...

28 noiembrie

când  vei pleca nu te voi întreba unde te duci ci unde-ai fost atunci când nu ai fost cu mine ...

tu nu ai avut niciodată sufletul meu, mi-ai avut doar trupul cel deopotrivă puternic și fragil, cu paloare de moarte și sânge diluat ...

inima-mi cea frumoasă nu ai ținut-o niciodată în palme, nu ai pipăit-o să simți viața și moartea ce pulsează deopotrivă în noi ...

nu ai vrut, nu ai știut sau, mai degrabă, ți-a fost teamă ...

de imensul ei, de foamea de tot, de hăurile deschise

din loc în loc ...

de labirinturile de artere

de neuronii mei încâlciți...

și-atunci te întreb :

M-ai avut ?

eul tău e mereu întors

înspre tine

numai așa ști să exiști

Eu am o inimă frumoasă

v-o spun pentru că știu.

tatuaj

... între mine si tine, mă voi alege pe mine  și nu voi pierde ... doar mă voi regasi ... eu nu vreau să fiu altceva decât ceea ce sunt, însa nu sunt in stare să fiu ceea ce sunt ... și-atunci, o să mă scriu, cu mine însămi ... o sa îmi tatuez sufletul pe piele ca să nu mai uit niciodata cine sunt... să nu mă mai pierd niciodată in tine  ... o să îmi întind pielea, ca un pergament și o să scriu cu sângele meu cel diluat și cu timp mare de coagulare, cuvinte rotunde, ascuțite și alambicate, ce se vor așterne suprarealist,      ca-ntr-un Dali, ochii mei descriindu-i, cu globii oculari culcați în cele două ventricule și gura ghemuită în atriul stâng, într-o mișcare zvâcnită de pulsul arterial ... iar când voi ajunge la Picasso, ascuțit și cubist, frânt în colțuri însângerate, cu irisul explodat în mii de imagini și pupilele dilatate     de-un gând ... o să îmi amintesc cine sunt și o să mă cufund într-un  Klimt, ca-ntr-un vis auriu, sărut cu gust de opium, prelins pe pielea-mi albă între buzele sângerii ...                            

stiati ca numerele sunt magice?

Unu e sufletul meu

atarnat intre coaste

stingher in ploaia de litere

ce se asterne

cazand zgomotos in bazin.

Doi

sunt ochii mei

ce se innoada disperati

in circumvolutiunile incurcate

ale propozitiilor,

agatandu-se ametiti

de crestele cutiei craniene.

Trei

spectral

magic

ma aduce acasa

in cele Sapte zile ale saptamanilor

ce curg intre Patru si Cinci

degete rasfirate

ca nisipul adunandu-se

intr-un Opt culcat pe-o ureche...

Noua,

ma leagana,

culcandu-ma dulce in hamacul sau

ce curge spre Sase ...

despre suflet si my personal jesus

Ce îi vei spune sufletului tău

atunci când te va intreba

unde ai fost...

unde ai fost atunci când se zvârcolea

înjunghiat

de mii de cuvinte tăioase

ghilotine infame,

retezând unul după altul

vise

și povești adumbrite

sub ceruri înstelate

și trandafiri grei

de ploaia de vară

sălbatică și parfumată?

Ce îi vei spune sufletului tău

atunci când te va întreba

de ce ai urechi de piatră

și ai zdrobit

strigătul

cu sunet scrâșnit și laș

de cianură spartă între dinți...

Ce ai putea să-i spui­­­­ ...

că n-ai fost

că nu esti

că nu poti sa fii

că te-au ucis alții

că nu ești in stare sa sfarami

învelișul efemer

de carne si preconcepte...

și toate ar fi minciuni,

justificări convenabile

asternând perne imaginare

dedesubtul liberului arbitru-

dumnezeul meu spre care tind...