MICROCHIMERISM

Ochii mamei mele sunt și ai mei,

iar ochii mei sunt și ai mamei mele.

Prin ei văd lumea

așa cum inima mamei mele o simțea,

bătând cadența timpului

sfărâmat între tâmple,

atunci când plângea pe canapea

nopțile risipite ale tatălui meu.

Prin ei mă învăluie  întunericul,

așa cum o învăluia pe mama mea,

atunci când inima i se pulveriza 

în miliarde de atomi microscopici

ce mă învăluiau ca praful stelar

în burta ei necuprinsă 

și frământată 

de miliarde de gânduri frânte 

și cuvinte înfipte în sinapse.

Prin ei pătrunde lumina 

atunci când sufletul ei necuprins

și dragostea ei nesfârșită 

se așterne, 

legănată ca marea,

în farfurii aburite 

și în așternuturi mirosind a iarnă

și a iarbă

și a toate cântecele 

ce au murit în ea,

ca niște prunci nenăscuți,

în nopțile frânte de așteptare.

 MAI  MULT  DECÂT  ORGANIC

Și dacă o să îmi smulg pielea,

îmi vei săruta venele și arterele dezgolite?

Și dacă o să îmi smulg carnea,

îmi vei mângâia oasele

albe și deșirate,

ca pomii dezgoliți toamna?

Și dacă îmi voi smulge ochii, 

îmi vei privi prin globii oculari

drumuri însorite și marea sărată? 

Și dacă îmi voi smulge urechile,

îmi vei auzi sunetul valurilor

și toate cântecele,

pe care le cântam, 

când dansam singură în bucătărie?

Și dacă îmi voi ucide inima,

vei știi să îmi bați în coaste

sunetul știut 

al inimii mele superbe?

Spune-mi,

mă simți 

în piele 

și în carne,

și atunci când nu te ating?!

Mă vezi tu în privire 

și atunci când nu sunt?!

Și mă auzi tu, oare, 

în urechi și în coaste,

cum îți bat,

chiar și atunci când nu am glas?!

HAI SĂ MAI STĂM PUȚIN ... DOAR CÂT SĂ ÎMI BEAU CEAIUL

- Hai să plecăm!

- Mai stai puțin,

să îmi beau ceaiul.

- Păi bea-l,

ai zis.

- Nu pot ... că e fierbinte!

- Bea-l așa!

- Păi nu pot,

că o să imi ardă 

înlăuntrul

și atunci nu o să mă mai recunosc.

Și cum o să mă regăsesc 

dacă nu pot să mă mai recunosc -

pe mine insămi!?

- Lasă ...

ai zis,

că o să te găsesc eu!

Te știu după miros

și după țipăt

și nu am cum să nu îți recunosc

firul subțire și rupt al părului tău

blond

și roz

și albastru

și mov câteodată.

- Dar dacă

nu o să mă mai recunosc

și o să mă alung ...

departe...

pe mine de mine

și o să mor 

în siberiile înghețate

din sufletele moarte!?

DACĂ

Dacă o să mă întorci pe dos

o să răsară

Klimt și Picasso și Dali,

toți la un loc

și separat,

încolăcindu-se,

suprapunându-se,

confundându-se.

Dacă o să îmi săruți urechile

o să auzi

Beethoven și Vivaldi și Janis Joplin,

toate suntele pământului,

toate la un loc,

contopindu-se,

luptându-se,

lovindu-se

unele de altele

și unele cu altele...

Dacă o să îmi atingi inima,

o să simți

urlet și bucurie,

tristețea cea mai neagră

și dansul cel mai sălbatic

pe care l-ai dansat vreodată.

Dacă o să mă decojești

de haine și de blondul din păr,

o să mă vezi -

pe mine,

neagră și albă,

roșie și albastră

și cameleon  uneori,

toate culorile și nonculorile,

toate separate 

și împreună deopotrivă ...

numai ... dacă... 

Însăilând vindecări

Însăilând vindecări

în noaptea ermetică,

caut luna scormonind pe sub coaste.

De la farmacie

nu poți cumpăra ace de sutură.

S-au sfârșit toate

rupte în coaste.

Am întrebat și de fir.

Nu e.

S-a sfârșit și ăsta

țesut de păianjeni.

- Și unde să mă duc atunci,

am strigat

cu glas de sticlă sfărâmată?

- La spital,

urlă farmacista,

numai acolo se mai găsește!

This is me

 This is me

Ăsta e trupul meu 

golit de tine, 

iar ăștia sunt sânii mei 

goliți de lapte.

Ăsta e sexul meu 

dincolo de tine și de timp,

pulsând viața și mișcarea pământului.

Asta e gura mea

golită de limbă

și astea sunt degetele mele,

ce îmi caută sufletul

scormonind pe sub piele și coastele translucide.

Astea sunt picioarele mele,

meduze serafice

desprinse  de mine,

legănând prelungi membrane fosforescente

în universul eteric

din cutia craniană.

Asta e inima mea

separată de artere.

Mi-o țin între picioare,

pulsândă,

ascunsă sub palme,

ca sub frunzele brumate toamna.

Iar ăsta ...

ăsta e sufletul meu 

golit de mine.

Mi-l țin dosit în spatele dinților,

mereu  gata să-l vorbesc

cu limbă strălucitoare de cometă

și sunet de ocean noptat.

Is this called love?

Îmi țin sufletul

atârnat la fereastră

ca să fiu sigură

că nu treci fără să te simt.

Îmi culc urechea în afara pernei

ca să fiu sigura că nu respiri 

fără să te aud.

Îmi scot inima

și mi-o țin deasupra ușii

ca să fiu sigură

că nu tresari

fără să te simt.

Îmi țin mâna 

odihnită în cămașa  ta

ca să fiu sigură

că nu tremuri 

atunci când nu sunt cu tine.

Când faci dragoste cu durerea/My personal Phoenix

Senzație de sufocare,
de zbatere
de sfărâmare.
Pare că sufletul îmi coboară în stomac
încercând să găsească calea
spre pământ.
Când picioarele-mi nu mai simt pământul
și totul pare a fi “redus” la
macroul universului,
când simt că mă apropii de momentul
în care sunt doar energie
și mă întorc în universul cel de început,
dinainte de oameni,
dinainte de noi și dinainte de voi toți la un loc,
atunci înțeleg că mareția
stă în zbaterea asta
ce pare că te va sfârteca iremediabil
și în care te lași cu toată ființa
fără să transpară măcar iluzoria posibilitate
că te vei readuna cândva și cumva,
în masochismul acela sublim,
ce te face să răscolești
până în adâncurile cele mai intime ale ființei tale,
până când simți că durerea a invadat
fiecare molecula din materia ce dă forma energiei,
când simți că moleculele ființei tale materiale
nu mai încap atâta durere,
atunci când lași durerea să te pătrundă până ce nu a mai rămas
nimic de pătruns,
abia atunci se naște minunea
de a simți
măreția Posibilității,
abia atunci universul te explodează în viață
și devii conștient de frumusețea Energiei
ce rearanjeaza atomii
în curgerea infinitului.

Marmelade girl

Când eu făceam dulceață
tu nu te-ntrebai despre viață
și nu mă iubeai cu suflet flămând.
Când eu făceam dulceață
tu nu mă îmbrățișai
pe la spate,
ca să îmi culegi sori
din dosul urechii.
Când eu făceam dulceață
tu digerai imbecilități
șuierate de închipuiți sfinți.
Când eu făceam dulceață
mirosea a zmeură și caise,
a toate fructele pământului,
a dragoste,
a cer și pământ,
a iarbă
și a toate dansurile
ce le dansam
când tu nu erai.

Autopsia unui suflet bun/Ziua nunții

În ziua nunții
mama mea era frumoasă
ca o zână căzută,
ce sufletul și l-a vândut...
În ziua nunții
tinerii ei ochi negri
erau neliniștiți
și mă întreb :
- dacă era emoția înfrigurată a fericirii visate
sau teama durerii prefigurate în oase...
- oare care a fost momentul  exact
când visele ei
s-au prăbușit
cu sunet greu de suflete zdrobite,
să fi fost ziua nunții
sau ziua de după...
- și cum sufletul ei sublim
a supraviețuit
navigând prin urâțenia
zilelor ce au urmat?

Flori carnivore

Port  dalii roșii în pântece
și orhidee negre în priviri,
crini otrăviți îmi cresc în gură
și iarbă neagră îmi străpunge pielea.
Mă culc în pat de dalii roșii
și în miros îmbătător de crin,
cu liliacul mă acopăr
și în zambile mă cufund.
Mireasma grea mă înfioară
și geamurile toate
le închid.
Ca un amant perfid
mă înconjoară,
mă culcă-n patul ucigaș,
mirosul greu de suflete zdrobite.

Stelele cresc din deșert

- Stelele cresc  din deșert,
spuse Micul Prinț,
ca niște trandafiri  eterici
luminând noaptea
și necuprinsul
în sclipiri suprarealiste.
- Stelele ronțăie suflete,
verzi mentolate
și zmeurii acrișoare,
în nopțile fierbinți,
așezate în scaune imaginare
în fața ecranului ireal
pe care rulează
filme extraterestre.

Zgomotul unei ucideri mute

Gloanțe oarbe
sfârtecă tăcerea
în fâșii de suflete sângerânde,
spulberând iertarea
în cioburi de film alb-negru,
însăilând ucideri
în nopțile deșertice...
din trupurile ucise
se scurge lichid tulbure-
seva plantelor carnivore
ce se hrănesc cu suflete ucise...
oază blestemată
crește însângerată,
capcană sufletelor nomade,
îngropând în deșerturi sterpe
gesturi retezate
și suflete ciuntite
de ochii cei goi.

Trădare recurentă I și II

 I.
Pe mine mă trădează
propria-mi voință-
de fiecare dată
îmi jură cu glas tandru
că nu mai bate
cărările întunecate 
ce mă pierd în lumi de fier și piatră
și de fiecare dată
se-ntoarce în locul rece
cernit de fum și negru,
crescut din metal toxic...
doar gândul  
mi-e mereu liber,
atât de liber
că mă doare neputința de a-i fi aidoma...

II.
Pe mine mă trădează 
propria-mi voință,
mereu se înhăitează
cu făptuile nomade
ce ochii vor să-mi fure-
doar gândul 
mi-e mereu liber
și mândru ca un zeu,
însă pe el
îl trădez eu
mereu întoarsă și sucită-
diagonală spintecată-n ochii verzi... 

Lui Odin. Pansament pentru genunchi răniți.

Eu visele nu vreau să ți le smulg,
să le ucid,
nici să îți picur venin scurs din suflete rănite.
Tu să te duci
să zbori în zări nemaivăzute
să colorezi în curcubee
cerurile tale,
să cânți în zori,
să urli de-i nevoie
să-ți crească aripi nalte până-n cer,
să explodezi în poezie
și sufletul în iarbă și-n copaci
să ți-l pictezi
și teamă niciodată
să nu-ți fie
decât de ochii cenușii.
Eu știu că sufletul ți-e cântec
și știu că gura-ți toată-i poezie,
așa că atunci când drumul va părea că-i frînt
tu să asculți ce inima mea ți-a cântat
în poezia asta
scursă din gând drag,
să crezi în tine
și să știi:
că tu ești soarele cel blând!

 Trecutul nu moare niciodată


Aștepta, mereu aștepta. Aștepta cerul să i se prelingă pe fața alba. Soare, ploaie, ploaie, soare ... vremea se schimbă odată cu ochii...privire verde, neagră, neagră, verde...cercul vieții se rostogolește la vale cu sunet de piatră moartă. Pietrele nu mai vorbesc, sau, poate nu mai știa ea să le asculte. Se făcuse liniște. Ciulea urechile... degeaba...stătea la pândă, vânător fără armă. Tot ce avea era cuvântul și foaia alba ce se întindea în fața privirii. Asculta. Nimic! Pietrele erau mute sau...își pierduse ea simțul acela subtil care îi permitea să asculte pământ și pietre, cer și pământ. Încerca să-și atingă trupul - se spulbera în lumina arămie a acelui asfințit. Lumina se descompunea în bucăți de sticlă afumată. Totul se descompunea într-un alt orizont - mozaic îmbinat de o mână necunoscută. Privea arabescurile ciudate ce ascundeau în spate imagini, gesturi, sentimente. Ciudat : inexprimabilul transpus în linii alambicate, simbolurile unei vieți ciudate, transpusă pe o foaie înegrită de gând. Își căuta gândurile. Erau împrăștiate în universul ei infirm. Piciorul amputat zăcea undeva lângă cuvintele omorâte. Poruncise să i se sape groapa. Cui? Nu mai era nimeni în jur. Ar fi vrut să înmormânteze piciorul ciuntit. Nu mai suporta oglindirea putredă din retina. Pământul era vâscos. Scormonea cu unghiile. Se lipea pîmântul de mâini , de picioare , de fața-i transpirată. Picături de transpirație, roșie, sărată, se prelingeau în gaura vâscoasă. Se afunda tot mai tare. Ar fi vrut să urle, dar sunetul se oprea în spatele dinților năclăiți de noroi. Cerul era tot mai departe și mirosul fetid al afundării îi îneca respirația. Mai stăruia doar privirea, verde, atârnată de cer. Cu ultimele puteri agăța albastrul. Prinsă între două lumi își simțea trupul dureros. Două forțe, care nu se întâlneau niciodată, o doreau deopotrivă. Iat-o - legătura paradoxală între albastru și negru, paradoxul unei lumi încremenite în aceeași monotonă mișcare. Încerca să se smulgă, căuta un punct. Doar un punct de sprijin ar fi fost suficient să  miște întregul glob! Își rotea privirea cu iscodiri de vultur. Nu era nimic în jur de care să se agate. Închise ochii - coșmar în colțuri închis într-un glob de sticlă. Într- o zi voi auzi din nou pietrele. Ele mă așteaptă și îmi vor șopti din nou povești nemaiauzite și îmi vor strecura printre degete lichidul răcoros, străveziu, furat cu fiecare plângere a apei pe fața rece a pietrelor...

Fotografic

Sunt o cruce
răstignită-n iarbă.
Iarba mă culcă
sânzâienele mă cuprind,
flori albastre
îmi răsar în ceafă
și maci roșii
mă coboară-n mormânt.
Cerul mă apasă
cu dulce-apăsare
de amant flămând,
pământul mă frământă
și apa mă pătrunde
înfiorându-mi ființa
și sufletu-mi furând.
- Trebuia să te ucid
cu gură flămândă
și ochi fără fund,
să mă înfășor în tine
și să mă culc între coaste -
tu să-mi fii mormânt!

Tablou abstract

Fantomele noastre
se alungesc timide,
ca două prelingeri de sânge
pe caldarâmul fierbinte,
desenând tablouri
într-o lume ciudată,
în care stelele strălucesc
sub pământ
și soarele răsare
noaptea,
desenând arabescuri
pe un cer întunecat...
Viața pare să curgă
pe dedesupt sau deasupra,
în față sau în spate,
niciodată în noi.
Umbrele noastre
dansează în mișcări smucite,
zvâcnind febril
o muzică ciuntă.
Din când în când mă opresc,
te trag de mână -
smucit,
ca viața ce mi se scurge
printre degete.
Tu...
mă privești,
cu ochi sticloși,
îngropând răspunsuri
sub celule și artere,
niciodată în ochi.

Despre zădărnicia jalnicelor lupte

Unde suntem,

în spațiul dat,

retezat între două cuvinte?

Unde putem ajunge,

în timpul dat,

ghilotinat între două secunde?

Unde vom fi mâine,

când astăzi va zace ucis

sub călcâiul de piele fină?

Ce putem fi,

când  secundele

ne ies prin fiece por

izbindu-se livide

de marginea însângerată

a zilei ... ce a murit...

Remember "Breakfast at Tiffany`s"/Te blestem

CÂND  ochii mei nu îi vei mai vedea,
când ceruri grele vor cădea-ntre noi
și urlete sfâșiate vor dansa
pe pielea mea mai rece ca o moarte,
când ochii verzi s-or scuge în pământ,
când te vei stinge încet
de dorul vocii mele ascuțite
și degetele mele te vor bântui în somn,
când nu vei mai voii să dormi
de teamă să nu-mi uiți privirea
și lungi cuvinte
se vor frânge fulgurant
în carne încrustându-ți tatuaje
cu poezii fosforescente,
ce numai în noaptea neagră le vei mai găsi ...
ATUNCI
să îți amintești
și în urechea internă
să îți bântuie recurent
”Breakfast at Tiffany`s”...